Updated 2026-08-30

De ce există aceleași branduri de trabucuri atât în versiune cubaneză, cât și non-cubaneză?

Pentru că, în 1959–1960, guvernul revoluționar al Cubei a naționalizat toate fabricile de trabucuri de pe insulă, iar familiile din spatele unor branduri precum Cohiba, Montecristo, Partagás și H. Upmann și-au pierdut dreptul de a le mai produce acolo. Multe dintre ele au reconstruit aceleași nume în străinătate. Rezultatul, valabil și astăzi: o singură etichetă, două trabucuri fără nicio legătură între ele, produse în țări diferite de companii diferite.

Ce s-a întâmplat de fapt în 1959?

Înainte de revoluție, industria trabucului din Cuba era formată dintr-un ansamblu de fabrici private, unele datând din anii 1840, construite în cea mai mare parte de familii de imigranți spanioli și din alte țări europene, stabilite la Havana și Pinar del Río. Pe 15 septembrie 1960, noul guvern a naționalizat pur și simplu întreaga industrie. Proprietarii Partagás și H. Upmann și-au pierdut fabricile chiar în acea zi, printre cele șaisprezece confiscate deodată; statul a păstrat atât clădirile, cât și mărcile înregistrate.

Cei care construiseră aceste branduri au plecat în mare parte în Florida, pentru scurt timp în Insulele Canare ale Spaniei și, în cele din urmă, pentru majoritatea industriei, în Nicaragua, Honduras și Republica Dominicană — țări cu un climat suficient de apropiat de cel al Cubei pentru a cultiva o plantă înrudită, chiar dacă solul nu este niciodată chiar același. Acei exilați reprezintă principalul motiv pentru care există astăzi o industrie a trabucului din „Lumea Nouă”. (Pentru modul în care această diferență de sol se reflectă în frunză, vezi Cuba vs terroir-ul din Lumea Nouă.)

Apoi s-au întâmplat două lucruri diferite pentru două tipuri diferite de branduri. Numele cubaneze deja celebre — Partagás, H. Upmann, Romeo y Julieta, Montecristo — au devenit obiectul unor dispute, iar fiecare există acum ca două trabucuri separate care împart aceeași etichetă. Familiile de exilați ulteriori au evitat acea luptă și au construit, în schimb, nume complet noi.

Cine produce astăzi versiunea cubaneză și cui aparține cealaltă jumătate?

Orice trabuc vândut sub o marcă cubaneză este produs de Habanos S.A., înființată în 1994 ca producător și exportator exclusiv de trabucuri al Cubei. Compania a avut mereu un partener minoritar străin: firma franco-spaniolă Altadis a cumpărat un pachet de 50% în 2000, iar britanica Imperial Tobacco (devenită ulterior Imperial Brands) a moștenit acest pachet atunci când a achiziționat Altadis în 2008. Relatări din 2020 descriu vânzarea pachetului de către Imperial, deși nu toate sursele de referință reflectă această vânzare, astfel încât nu se știe cu certitudine cine îl deține astăzi, iar acest articol nu va specula pe această temă.

Ceea ce este bine stabilit este mai simplu și mai util: cealaltă ramură a Altadis, Altadis U.S.A., deține pur și simplu versiunile non-cubaneze ale H. Upmann, Montecristo și Romeo y Julieta, produse în Republica Dominicană. Așadar, de ani buni, o singură familie corporatistă se află de ambele părți ale liniei cubanez/non-cubanez pentru trei dintre aceste patru nume, fără ca trabucurile în sine să devină vreodată un singur produs. Frunze diferite, rulate în fabrici diferite: proprietatea și trabucul fizic s-au dovedit a fi chestiuni separate.

Cele patru nume care există acum de două ori

Trei dintre cele patru au urmat același drum: după naționalizare, drepturile pentru SUA au ajuns la grupul care avea să devină Altadis, a cărui fabrică din La Romana, Republica Dominicană, produce astăzi toate cele trei branduri. Fondatorul Montecristo, Alonso Menéndez, și proprietarii H. Upmann au fugit amândoi în 1960 și au încercat mai întâi să relanseze afacerea în Insulele Canare, înainte ca aceasta să se regrupeze acolo.

Partagás a urmat un drum diferit. Ramón Cifuentes, care conducea brandul, a fost înlăturat fără nicio despăgubire în 1960. Ulterior a relansat Partagás în SUA împreună cu General Cigar Company, care a înregistrat marca americană în 1978 și a mutat producția, printr-un scurt popas în Jamaica, în Republica Dominicană până în 1979. General Cigar aparține astăzi grupului danez Scandinavian Tobacco Group: o familie corporatistă separată de cea aflată în spatele celorlalte trei branduri.

Numele Romeo y Julieta este pur și simplu forma spaniolă a titlului piesei lui Shakespeare.

Cum se poate ca Cohiba să fie împărțit între două branduri, dacă niciodată nu a aparținut vreunei familii?

Cohiba nu se încadrează în tiparul exilului, pentru că în 1959 nu exista niciun brand Cohiba de naționalizat: acesta încă nu exista. Potrivit propriei relatări ulterioare a lui Fidel Castro, trabucul unuia dintre gărzile sale de corp l-a impresionat atât de mult la mijlocul anilor 1960, încât statul a găsit rulătorul respectiv și a construit o fabrică dedicată, El Laguito, pentru a furniza acest amestec lui Castro și oficialilor de rang înalt. Monopolul tutunului din Cuba a scos Cohiba la vânzare publică pentru prima dată în 1982.

Versiunea non-cubaneză a Cohiba există dintr-un motiv mai restrâns. General Cigar Company înregistrase „Cohiba” ca marcă americană încă din 1978, cu patru ani înainte ca versiunea cubaneză să fie vândută cuiva, și a început să vândă un trabuc produs în Republica Dominicană sub acest nume. Compania de stat a tutunului din Cuba a dat în judecată pentru a recupera marca, odată ce cele două branduri au ajuns să concureze direct, și a pierdut: o curte federală de apel a dat câștig de cauză General Cigar în februarie 2005, iar Curtea Supremă a refuzat să judece un apel ulterior în iunie 2006. Cohiba produsă de General Cigar poartă și astăzi o mențiune care precizează că nu are nicio legătură cu brandul cubanez cu același nume.

De ce nu mai există un Davidoff cubanez?

Nu toate numele de pe raft duc astăzi o dublă viață. Davidoff este cazul în care Cuba a pierdut pur și simplu brandul, în întregime. Zino Davidoff, un negustor de tutun din Geneva, și-a pus numele pe trabucuri produse în Cuba începând din 1968, rulate în aceeași fabrică El Laguito care producea și Cohiba. Parteneriatul s-a încheiat prost: în august 1989, Davidoff a ars în public peste 100.000 de trabucuri pe care le-a considerat necorespunzătoare pentru a-i purta numele, iar până în 1991 producția cubaneză de Davidoff a încetat complet, prin acord reciproc.

Producția s-a mutat apoi în Republica Dominicană, iar ulterior și în Honduras, sub ceea ce este astăzi Oettinger Davidoff Group, cu sediul la Basel, Elveția. De atunci nu s-a mai produs niciun Davidoff cubanez. Pentru acest nume, versiunea non-cubaneză nu concurează cu un rival cubanez: este pur și simplu singura rămasă.

De ce și-au construit unele familii de exilați nume noi, în loc să lupte pentru cele vechi?

Nu orice exilat avea o marcă pentru care merita să lupte. Unele dintre cele mai importante figuri ale industriei moderne din Lumea Nouă au plecat din Cuba deținând o fermă sau un loc de muncă într-o fabrică, nu un brand global, și au luat totul de la capăt sub propriul nume.

• Padrón: ferma de tutun a familiei lui José Orlando Padrón, de lângă Pinar del Río, a fost naționalizată; el a părăsit Cuba în 1961 și a fondat Padrón la Miami în 1964, mutând ulterior producția la Estelí, Nicaragua, pentru a avea acces mai facil la frunze comparabile.
• Oliva: familia cultiva frunze de tutun în Pinar del Río încă din 1886. Gilberto Oliva Sr. a plecat după 1959, a cultivat tutun mai întâi în Spania și apoi, din 1969, în Nicaragua, și abia în 1995 a lansat, împreună cu fiul său, un brand de trabucuri finite, Oliva Cigar Co.
• My Father: José „Pepín” García a învățat să ruleze trabucuri încă din copilărie, în Cuba, și și-a construit acolo o reputație înainte de a pleca. Mai târziu și-a pus propriul nume pe o companie care astăzi funcționează din Estelí, Nicaragua și El Paraíso, Honduras.
• Arturo Fuente: excepția din punct de vedere cronologic. Arturo Fuente a plecat din Cuba spre Tampa, Florida, în 1902 și și-a fondat compania acolo în 1912, cu decenii înainte de revoluție. Descendenții săi au menținut afacerea în funcțiune după un incendiu de fabrică din 1924, o relansare din 1946 de pe veranda unei case și mutări repetate, stabilindu-se în cele din urmă în Republica Dominicană, din 1980.

Niciunul dintre aceste patru branduri nu are un echivalent cubanez care să concureze pentru nume, pentru că niciunul nu reprezintă continuarea a ceva ce statul deține acum. Sunt o ramură separată a aceluiași fenomen de dezrădăcinare.

Ce case nu au nicio legătură cu povestea Cubei?

Două nume merită menționate din motivul opus: nimic din 1959 nu le atinge. Toscano își are originea într-o fabrică de tutun de stat înființată în Marele Ducat al Toscanei în 1818, folosește tutun din soiul Kentucky, fermentat și afumat pe foc de stejar și fag, nu frunze din soiul cubanez despre care vorbește toată această poveste, și este produs și astăzi în Italia. Villiger a fost fondat în 1888 de Jean Villiger, în satul elvețian Pfeffikon, și rămâne condus de familie și după cinci generații, fiind cunoscut mai ales pentru trabucuri și țigări de foi (cigarillos) produse mecanic, nu pentru categoria rulată manual despre care este vorba în restul acestei istorii.

Merită remarcat și faptul că nimic din toate acestea nu se vede pe inelul trabucului (bandă). Un nume tipărit nu spune care dintre cele două fabrici fără nicio legătură a rulat trabucul din mâna ta — unul dintre motivele pentru care textul de pe bandă, luat singur, este un indiciu mai slab decât cred oamenii, aspect tratat în de ce eșuează scanerele de trabucuri bazate doar pe bandă.

Pe scurt

• În 1959–1960, Cuba și-a naționalizat fabricile de trabucuri și a păstrat numele brandurilor; familiile din spatele acestor branduri au plecat, în cea mai mare parte, din țară.
• Partagás, H. Upmann, Romeo y Julieta și Montecristo există acum ca două trabucuri separate sub același nume: unul cubanez, produs de Habanos S.A., și unul non-cubanez, produs în cea mai mare parte în Republica Dominicană.
• Cohiba nu a avut niciodată un proprietar din familie dinainte de revoluție: este o creație a statului, a cărei marcă americană a ajuns la o altă companie în urma unui litigiu încheiat în 2006.
• Davidoff a urmat direcția opusă. Cuba a pierdut întregul brand în 1991, iar de atunci nu a mai existat nicio versiune cubaneză.
• Padrón, Oliva, My Father și Arturo Fuente au urmat o cale separată a exilului: și-au construit nume complet noi, în loc să lupte pentru cele vechi.